Home >> Stiri >> Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IX-a

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IX-a

Ultima săptămână din viața și activitatea lui Isus sunt importante pentru ucenicie din mai multe puncte de vedere. Un aspect interesant de analizat este acela al modului în care discipolii asistă la evaluările și testele pe care le suportă maestrul însuși aflat aproape de finalul misiunii sale. Orice elev sau student ar răspunde cu cea mai mare satisfacție provocării de a asista la un examen în care cel evaluat este profesorul. Însă ucenicii lui Isus asistă la asemenea examene fără să fie puși în gardă, fără să știe ce urmează să se întâmple în Ierusalim. În plus, ei înșiși aveau propriile așteptări și temeri cu privire la ceea ce va urma, mai ales că învățătorul i-a anunțat despre un sfârșit tragic și total de neînțeles. Ne poziționăm, așadar, de partea ucenicilor și analizăm o serie de evenimente care se petrec în săptămâna mare în Ierusalim, având în centru pe maestru și activitatea sa. Testele la care este supus Isus sunt ocazii pentru ucenici să învețe noi lecții, mult mai profunde și nu ușor de asimilat.

Un prim test pe care trebuie să îl susțină învățătorul este legat de adevărata sa identitate și de așteptările oamenilor cu privire la Mesia. La Sf. Marcu, scena intrării în Ierusalim este prezentată pe scurt, iar accentul cade pe o serie de detalii care îi angajează pe ucenici în special la nivel organizatoric. Învățătorul nu le explică nimic despre ce va urma, dar îi trimite pe doi dintre discipoli să aducă un măgăruș și le dă multe informații precise despre găsirea animalului și eventuala reacție a proprietarilor. Pare destul de clară intenția autorului biblic de a pune la vedere elemente importante din culisele evenimentului și de a sublinia dimensiunea profetică a acțiunii. Mult mai sumar (în doar trei versete) este prezentat evenimentul festiv al primirii lui Isus în capitală. Învățătorul pare să intre în logica mulțimii care îl așteaptă în cetatea sfântă ca Mesia, însă o face în stilul propriu. Probabil că pentru ucenici tocmai acest lucru a fost derutant: lui Isus i se pregătește o intrare triumfală în Ierusalim, demnă de un rege măreț, însă el pare să intre în joc doar pe jumătate. Urcarea pe scenă a lui Mesia se face în spiritul profetului Zaharia, adică în umilință, cu pace și neprihănire. Isus împlinește literal profeția din vechime și intră în cetate călare pe un măgăruș. Textul biblic nu ne spune nimic nici despre reacția lui Isus la aclamația mulțimii, nici despre cum au trăit discipolii scena. Cu această ocazie, învățătorul însuși este supus unui test, unei mari provocări. El acceptă titlul de Mesia, dar nu după chipul și așteptarea poporului evreu sau a liderilor săi, ci în spiritul Scripturii. Isus refuză imaginea unui lider glorios și își asumă condiția de umil slujitor care a venit să împlinească voia lui Dumnezeu, nu pe cea a oamenilor. Modul în care maestrul își asumă identitatea de Mesia reprezintă o lecție esențială și pentru ucenici. Discipolii sunt chemați să îl urmeze pe Isus în aceeași paradigmă a slujirii, în umilință și totală dedicare față de Dumnezeu. Cine dorește să fie ucenicul lui Cristos trebuie să fie dispus și capabil să învingă ispita slavei acestei lumi, dorința de putere și dominare, aclamațiile mulțimii și foloasele unei poziții superioare de conducător al poporului în numele Domnului.

O altă ocazie în care maestrul este supus evaluării în public este atunci când autoritățile religioase îi cer socoteală lui Isus cu privire la activitatea sa. Învățătorul își ia în serios rolul de profet al lui Dumnezeu și își exercită autoritatea în casa Domnului. Deși a mai vizitat Templul și a văzut tot comerțul religios care se realiza acolo, acum are contextul să ia atitudine și să transmită propriul mesaj. Evident, a contesta ceea ce se petrece în Templu înseamnă a contesta autoritatea preoților și conducătorilor religioși. O asemenea atitudine nu putea să rămână fără urmări. Isus avea deja o reputație de profet atipic, de om care nu ține datinile străbune și care a adunat multiple reclamații din partea sinagogilor cetăților prin care a trecut. Însă la Ierusalim lucrurile capătă o semnificație aparte. Ca urmare, preoții și cărturarii decid să îl confrunte pe Isus în Templu și să îl supună unui nou test. El este întrebat cu ce autoritate (exousia) face ceea ce face și cine i-a dat această autoritate. Întrebarea pare simplă și răspunsul lui Isus putea fi dat imediat. Însă învățătorul evită un răspuns direct și, conform cutumei evreiești, răspunde cu propria provocare și pune și el o întrebare. Pentru ucenici, o asemenea tactică probabil că nu este nouă. În epocă erau frecvente disputele teologice între rabini și asemenea strategii erau folosite curent. Însă ceea ce face Isus reprezintă nu numai apelul la o tehnică de dezbatere, ci o modalitate de a răspunde la un test care nu este atât de simplu pe cât pare. De ce nu a fost suficient ca Isus să răspundă simplu și să spună că el are autoritate de la Dumnezeu? În primul rând, pentru că răspunsul cerea și o justificare. Nici Isus și nici un alt maestru nu își poate fundamenta autoritatea prin sine sau doar pe ceea ce face. În al doilea rând, pentru că cei care îl confruntă pe Isus sunt autoritățile oficiale, cele care au competența să recunoască slujirea învățătorului, însă acești lideri se aflau în propria orbire și nu acceptau să le fie contestată poziția. Din perspectiva ucenicilor, avem o nouă lecție ce poate fi subliniată prin modul magistral în care răspunde învățătorul. Identitatea și autoritatea lui Isus vin pe linia profeților, așa cum a fost confirmat de Ioan Botezătorul și de Scripturi. Prin această trimitere la Ioan, Isus răspunde indirect la întrebarea preoților și cărturarilor și îi obligă cumva ca ei să formuleze explicit răspunsul. Refuzul lor arată încă o dată (ca și în cazul lui Ioan) că autoritatea nu le este autentică și că nu pot fi în stare să o conteste pe a lui Isus. Pentru învățător există o mărturie care să îi ateste autoritatea, însă pentru cei aflați la conducere nu există decât o autoritate delegată, formală, fără să fie una calificată și să aibă o acoperire în ceea ce sunt și în ceea ce fac.

Un alt test foarte interesant la care este supus învățătorul este legat de limitele naturale și nevoile sale fiziologice. Evanghelia ne spune că, a doua zi după intrarea triumfală în sfânta cetate, Isus și ucenicii se îndreaptă din nou spre Ierusalim, iar maestrului i s-a făcut foame. Isus a văzut de departe un smochin și s-a apropiat de el să caute fructe să mănânce, însă nu a găsit nimic. Textul biblic menționează că nu era vremea smochinelor și că era normal rezultatul acțiunii învățătorului. Ceea ce urmează însă nu mai este în regulă. Atitudinea lui Isus și reacția lui par să demonstreze că învățătorul a picat testul. Cum să blestemi un copac nevinovat? Pur și simplu, nu era vremea smochinelor. De ce are Isus așteptări nefondate? Atitudinea lui nu este cumva o acțiune la supărare, o reacție a omului aflat la nevoie care își trădează insatisfacția? Sf. Marcu ne spune sec faptul că ucenicii doar au auzit și au bifat vorbele spuse de Isus, fără nici o altă atitudine. Nici măcar a doua zi, când discipolii au văzut că smochinul s-a uscat, nu au avut nici un fel de comentariu cu privire la atitudinea învățătorului. Însă brusc totul se transformă într-o lecție cu privire la credință. Cu stupoare, cititorul obișnuit ar putea să întrebe în ce constă aici puterea credinței. Dacă maestrul ar fi avut credință ar fi putut face smochinul să rodească, în loc să îl blesteme și acesta să se usuce și să nu mai rodească niciodată. Ne putem îndeplini capriciile prin apelul la credință? Nu pare deloc simplu să luăm această lecție despre credință pe baza celor realizate de Isus. Indiferent dacă a picat sau nu testul, învățătorul își concentrează atenția asupra ucenicilor și le spune să aibă credință în Dumnezeu. Urmează un pasaj biblic dens de teologie care contrastează clar nu numai cu abordarea narativă din capitolul 11, dar și cu stilul Sf. Marcu în general. În esență, textul biblic ne prezintă credința ca o capacitate a noastră de a ne încrede în Dumnezeu atunci când cerem ceva de la el (un lucru sau iertarea sa). Această capacitate se transformă într-un agent relațional și față de semeni, așa cum este iertarea celor care ne-au greșit. Probabil că Isus se folosește de propriul său test cu foamea și smochinul pentru a vorbi despre credință și pentru a sublinia că aceasta presupune un alt tip de raționalitate și un alt mod de raportare la realitate. În logica omului, ceea ce a făcut Isus față de smochin nu are sens. Însă aceasta este o ocazie pentru învățător de a sublinia că raportarea celui credincios la Dumnezeu și la semeni trebuie să se facă după logica credinței, nu a înțelepciunii acestei lumi. Cine nu realizează acest salt și abordează viața de ucenic doar prin simțurile comune, fără a pune la lucru credința, nu are șanse să își împlinească menirea de a ajunge ca maestrul său.

Ucenicii au o nouă oportunitate să îl vadă pe învățător la lucru atunci când fariseii sunt trimiși la Isus să-l ispitească aducând o întrebare privitoare la plata impozitului. Evident că situația la care este expus maestrul este una delicată: pe de o parte, este obligația tuturor de a plăti taxe autorității politice; pe de altă parte, această autoritate este una nelegitimă, pentru că Israelul era sub ocupație romană. Orice răspuns ar fi dat Isus nu era potrivit și aducea după sine o acuză. Însă maestrul se dovedește a fi înțelept și folosește o strategie relativ simplă, dar cu un rezultat fără echivoc. Fără a intra în elemente de teologie politică, subliniem că Isus ia în calcul faptul că existența umană presupune raportarea la autoritatea politică și la cea divină, implicit cea religioasă (evreii plăteau taxa de 10 % la Templu, o taxă cerută de Dumnezeu în Lege). Învățătorul nu discută deloc despre un anumit raport între cele două, dar accentuează că ambele sunt legitime și fiecare se adresează unui câmp al existenței noastre bine delimitat. Pentru ucenici, lecția principală este evidențiată, mai întâi, prin distincția celor două tipuri de autoritate și, mai apoi, prin importanța faptului că omul trebuie să aibă capacitatea și discernământul pentru o raportare coerentă la ambele, chiar dacă uneori pot ajunge în conflict. Ucenicii trăiesc într-o lume organizată după legile Cezarului, dar în același timp aparțin împărăției cerurilor și trăiesc după legile lui Dumnezeu. Ca discipoli ai lui Isus, suntem invitați să învățăm de la maestru cum să trăim această condiție paradoxală fără a ne pierde identitatea și fără a aluneca în negații sau în extreme de tot felul.

Încheiem această secțiune prin trimiterea la două dezbateri teologice la care este supus Isus în prezența ucenicilor săi (Mc. 12:18-34). Mai întâi saducheii și apoi un dascăl al Legii îl provoacă pe Isus cu întrebări care pun la încercare capacitatea maestrului de a interpreta Scriptura. În primul caz, în joc este tema învierii în care saducheii nu credeau și considerau că au argumente suficiente pentru a susține această abordare. Pentru ucenici, răspunsul lui Isus este o lecție de teologie foarte importantă care anulează așa-zisa logică a învățaților evrei care consideră că viața viitoare continuă în aceleași coordonate precum cea din istorie. Învățătorul apelează la Scriptură și la puterea lui Dumnezeu pentru a argumenta adevărul învierii și arată de ce se înșală saducheii. Este posibil să avem aici o prezentare explicită a celor două surse de autoritate care stau la baza învățăturii pentru credința cea adevărată: Biblia și experiența vie a comunității credincioșilor unde se arată puterea lui Dumnezeu sub călăuzirea și lucrarea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, când dascălul sinagogii îl întreabă pe maestru care este cea mai mare poruncă, răspunsul lui Isus este surprinzător pentru că el prezintă două porunci ca fiind cele mai importante pentru om. Prima îl are în vedere pe Dumnezeu, raportul omului la ființa divină, iar a doua privește omul și relațiile dintre semeni. Pentru ucenici, lecția de teologie este clară: concepția despre Dumnezeu o determină pe cea despre om și societate; nu se poate vorbi despre relația cu Dumnezeu fără a avea în vedere relația cu oamenii. Acest răspuns pare să fie un corectiv adus evreilor care se concentrau aproape exclusiv pe realizarea unui raport religios cât mai sofisticat cu divinitatea, dar lăsau deoparte lucruri esențiale cu privire la comunitatea umană și la ceea ce ar trebui să schimbe în societate credința în Dumnezeu.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas


Sursa: Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IX-a” – Stiri crestine

Mai poti citi

Jurnal de Rugăciune: Wycliffe extinde traducerea Bibliei în țările baltice

În perioada, 20-26 iunie 2019, participăm la Marea Trimitere prin rugăciune. Mesajul Evangheliei este gata …