Radio Armonia - O referinta in incertitudine! Radio crestin online 24/7

Asculta zilnic Radio Armonia si vesteste Evanghelia.
Creeaza intre oameni un spatiu al armoniei cu Dumnezeu.

Joia mare

Sfânta și marea joi: masa a fost din nou așezată în casa Tatălui!

Dumnezeu este Tatăl perfect. Precum un Tată perfect, El se îngrijește de hrana copiilor Săi. Încă de la început, El a așezat omul pe care l-a creat într-un loc al abundenței și al belșugului: „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare” (Genesa 2:9). Dumnezeu nu rânduiește doar un mijloc pragmatic de întreținere a organismului uman, astfel încât trupul omului să se hrănească și să supraviețuiască. Observăm că este vorba despre varietate: „tot felul de pomi”. Fiecare încântă papilele gustative, pentru că „sunt buni la mâncare”. Este suficient, nu? Textul biblic pomenește însă și dimensiunea estetică: pomii erau „plăcuți la vedere”. Calitatea hranei e esențială, dar nici prezentarea acesteia nu trebuie neglijată, și cine ar putea ști mai bine lucrul acesta decât Creatorul? Nu putem trece cu vederea abundența, belșugul și generozitatea Creatorului, a Tatălui Ceresc: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină” (Genesa 2:16). Astfel, fiecare zi din Eden era un ospăț în prezența Tatălui.
Până în ziua în care apare acel rânjet viclean, însoțit de șoapta batjocoritoare care îi convinge pe oameni că masa din Eden nu este chiar atât de îmbelșugată și că, de fapt, sunt privați de ceva care i-ar face foarte fericiți. Tatăl Ceresc lăsase o singură opreliște, o singură poruncă ce începea cu o negație. Bărbatul și femeia nu trebuiau să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Era o poruncă ce testa încrederea lor în Tatăl Ceresc, în bunătatea și generozitatea Acestuia. Porunca aceasta o „gonflează” cel rău. Dumnezeu este portretizat ca un creator zgârcit, unul care, în mod deliberat, își ține copiii în întuneric, în sărăcie, privându-i de ceea ce este cel mai bun și le-ar aduce cel mai înalt nivel de împlinire… În cine se vor încrede? Pe cuvântul cui vor merge?
Iată-ne de cealaltă parte a căderii, la… Răsărit de Eden. Șoapta celui rău s-a dovedit mincinoasă. Odată cu căderea și izgonirea, omul nu mai are parte de acel ospăț zilnic. Izgonit din Casa Tatălui și de la masa Lui, înstrăinat și departe de el, omul trudește zilnic pentru a-și scoate pâinea din pământ. De acum, peisajul nu mai este format din „pomi plăcuți la vedere”, ci din „spini și pălămidă”. De acum, nu se mai ospătează în răcoarea zilei, ci își mănâncă pâinea în sudoarea feței. De acum, luptă zi de zi cu pământul blestemat, pentru a-și scoate hrana. În formularea psalmistului, se scoală dimineața și se culcă târziu, doar ca să mănânce o pâine câștigată cu durere. Chiar și așa, psalmistul prefațează afirmația cu cuvântul care încapsulează suma tuturor eforturilor umane de după cădere: „Degeaba!”. Sau, „Zadarnic!” Sau „Deșertăciune!”, după cum ar spune Eclesiastul. Oricât de mult s-ar trudi să își întrețină viața frământând pământul, omul va pierde lupta, întrucât pământul, în cele din urmă, îl va înghiți. Blestem și deșertăciune sunt de pe acum cuvintele de ordine: „Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să îți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Genesa 3:17-19).
Parcursul omenirii, dinspre masa îmbelșugată înspre lipsă, foamete și deșertăciune este sintetizat perfect de Domnul nostru în „Pilda celor doi fii”, din Luca, sau „Pilda fiului risipitor”, așa cum adeseori o numim. Iată-l pe fiul cel mic care disprețuiește belșugul din casa Tatălui și care este convins că viața adevărată, viața liberă, nu se poate afla decât departe de ceea ce el percepe ca fiind „strânsoarea” poruncilor lui. Mult prea repede însă, fiul își dă seama că s-a înșelat. Dacă adineauri se trezea acasă și visa la țara îndepărtată, acum, în țara îndepărtată, visează la belșugul de pâine din casa tatălui. Acolo, în zdrențe, în mirosul pestilențial emanat de porci, înfometat și murdar, visează să mai stea odată la acea masă unde până și slugile mănâncă pâine pe săturate. Mai e posibilă reîntoarcerea? Pentru el, pentru noi…
Da! Da! Da, pentru că astăzi e Sfânta și Marea joi! Astăzi, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care au fost făcute toate lucrurile, stă din nou la masă și ospătează cu oamenii care au fost creați prin El. (De fapt, a mai stat odată, pe Muntele Sinai, la ratificarea Legământului, cu multe veacuri în urmă – vezi Exodul 24 -, dar masa de acolo nu a fost decât o palidă anticipare a celei de azi.) Adam, fiul creat de Dumnezeu, a devenit un răzvrătit care a călcat cuvântul Tatălui și a ajuns să moară de foame. Acum, Isus Hristos, „Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat” vine să ne redeschidă raiul, să ne așeze din nou la ospăț, la acea masă îmbelșugată după care tânjim atât de mult. Pentru aceasta, a fost nevoie ca mai întâi „să se întrupeze de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și să se facă om.”
Dar acesta nu a fost decât începutul. Astăzi, în Sfânta și Marea Joi, precum primul fiu, El se coboară în grădină. Grădina nu mai e însă pentru El un loc al desfătării și al belșugului, așa cum a fost pentru primul fiu. Este un loc al agoniei. Dacă primul fiu calcă în picioare voia dumnezeiască, în căutarea plăcerii și a împlinirii, al doilea Fiu rămâne credincios și ascultător, chiar dacă paharul de băut este atât de amar și negru. El ridică, acolo, în grădină, blestemul care a căzut peste fiii oamenilor ce își mănâncă acum pâinea în sudoarea frunții: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să se roage și mai fierbinte; și sudoarea i se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Cât de grea a fost povara acestui blestem așezată întreagă pe umerii Săi? Cu neputință de spus. Cât de mare a fost agonia? Nu ne e îngăduit să spunem. El singur a putut să le poarte. Noi nu putem decât să stăm „ca la o aruncătură de băț” și să privim cu teamă și cu închinare.
De acolo merge la judecată, după care „spinii și pălămida” pământului blestemat Îi sunt înfipți în frunte sub forma unei cununi. Primul om era menit să fie rege, domnind sub autoritatea Marelui Rege! Nu reușește însă decât să aducă spinii blestemului. Tocmai de aceea a fost nevoie ca Marele Rege să coboare de pe tron și să poarte cununa blestemului. Din fruntea Sa sfântă au curs în Ghetsimani picături mari din sudoarea blestemului, care se făcuse ca sângele. Acum, când cununa i-a fost înfiptă, curge sânge… Pentru a-l așeza din nou pe primul fiu cu fiii săi la masă, nu era suficient să curgă sudoare, trebuia vărsat sânge. Sângele Legământului Celui nou! Iată și lemnul care a adus blestemul. Lemnul spre care am întins noi mâna este acum lemnul pe care este întins El!
De acum, blestemul este ridicat, iar păcatul înfrânt. Capul șarpelui care a amăgit este zdrobit! De acum, heruvimii nu mai învârt sabia. Iată-l pe primul fiu al lui Adam care este pășește din nou în rai: tâlharul! Tâlharul este așezat la masă cu Avraam, Isaac și Iacov! În Casa Tatălui s-a așezat masa și se aud din nou de acolo muzică și jocuri!
Astăzi ești chemat și tu la masă! Dar, vai!, precum în Eden, sunt două chemări. La care masă te vei așeza? Șoapta amăgitorului înfrânt se mai aude și azi. Până azi, își oferă hrana și cupa lui otrăvită. Pare strălucitoare, dar duce la moarte. În cine te vei încrede? În cuvântul lui sau în Cuvântul lui Dumnezeu? Oare cine a dovedit că te iubește cu adevărat? Astăzi vei auzi din nou: „Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi! Acesta este sângele meu…”. Oare a jertfit cineva mai mult pentru tine? Oare nu și-a câștigat cel ce rostește aceste cuvinte încrederea noastră deplină? Oare vei găsi în altă parte o hrană mai îmbelșugată? Ospățul a început și nu se va sfârși. Vom schimba doar, la un moment dat, locația. De acum blestemul a fost ridicat. De acum ne ospătăm la Masa Mielului și truda noastră rămâne adeseori chinuitoare, dar cu sens. Luptăm cu țărâna, dar aceasta nu ne mai învinge. Chiar dacă ne întoarcem în țărână, nu rămânem acolo. De ce? Hristos, Căpetenia Salvării noastre, S-a ridicat. Hristos… Să așteptăm totuși cu rostirea gloriosului salut până în zorii primei zile. Nu mai e mult!
Valentin Făt pentru Edictum Dei
Ultimele noutati

Versetul zilei

Romani 12:15

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

Stiri si noutati

Adevăratul motiv pentru care Dumnezeu judecă răul

Dumnezeu este sfânt Un răspuns – un răspuns fundamental și important – cu privire la...

Duminica Floriilor ne învață să avem încredere

Temerile ne înconjoară zilnic. Ce te sperie zilele astea? Din punct de vedere tehnologic, progresul...

9/11 al Israelului: Nevoia de claritate morală

Sâmbătă, Hamas – o grupare teroristă islamică din Fâșia Gaza și finanțată de Iran...

Concert Iertarea, Iubirea si Speranta

𝑰𝑬𝑹𝑻𝑨𝑹𝑬𝑨, 𝑰𝑼𝑩𝑰𝑹𝑬𝑨 𝒔̗𝒊 𝑺𝑷𝑬𝑹𝑨𝑵𝑻̗𝑨 pot revigora sufletul tău! Vino la concertul susținut de Grupul Speranța...

Anunturi evenimente