Foto: Brett Jordan / Unsplash
Una dintre cele mai neașteptate rugăciuni pe care le-am făcut ca tânăr creștin a fost să-i cer lui Dumnezeu să-mi restabilească bucuria mântuirii mele (Ps. 51). Zilele timpurii ale credinței mele au fost pline de entuziasm: lectura Scripturilor mi-a adus noi perspective, închinarea mi-a ridicat spiritul, iar prezența lui Dumnezeu m-a copleșit. Dar după luni de bucurie spirituală, totul a devenit monoton. Pasiunea mea s-a estompat, închinarea a devenit rutină, iar Dumnezeu părea departe.
Această schimbare m-a șocat. Mă așteptam ca mersul meu creștin să fie o călătorie constantă, ascendentă și captivantă. Când realitatea m-a lovit, nu eram pregătit. Credeam că fac ceva greșit.
De atunci am învățat că perioadele de uscare spirituală sunt comune pentru credincioși. Începem cu pasiune, dar în cele din urmă, aceasta se estompează. Zelul scade. Dumnezeu pare departe. Când se întâmplă asta, ne grăbim să revenim la cum erau lucrurile.
În When God Seems Distant: Surprising Ways God Deepens Our Faith and Draws Us Near, Kyle Strobel și John Coe—profesori de teologie spirituală la Talbot School of Theology—susțin că perioadele de uscare spirituală și desolație sunt „daruri chiar dacă nu le-am alege niciodată de bunăvoie” (19). Deși anotimpurile uscate par adesea ca deșerturi din care trebuie să scăpăm, sunt vitale pentru creșterea spirituală și pentru a ne apropia de Dumnezeu.
Metoda de dezvoltare a creșterii lui Dumnezeu
Creșterea spirituală este o experiență dinamică de dezvoltare. Ca noi credincioși, ne începem călătoria în copilărie, hrănindu-ne doar cu hrană ușoară. Dar în cele din urmă, avem nevoie de mâncare solidă pentru a crește. Dumnezeu folosește uscare spirituală și desolație pentru a ne înțarci, astfel încât să ne maturizăm și să primim adevăruri mai profunde. Aceste perioade de disconfort dezvăluie ceea ce confortul ascunde.
„Deșertul,” explică Strobel și Coe, este locul unde „Dumnezeu ne testează pentru a ne arăta ce este în inimile noastre și pentru a ne chema la el. Aceasta este o dar. Acest test, ca și cu Israelul în pustie, ne arată cât de mult suntem încă plini de noi înșine și cât de mult viziunea noastră asupra vieții este încă ordonată lumii și cărnii mai degrabă decât Spiritului și împărăției lui Dumnezeu” (45).
Desolația merge și mai adânc. Ea „dezvăluie că bunătatea noastră—virtuțile pe care le-am cultivat și rodul pe care îl vedem în viața noastră—este vânată și de vicii” (50).
Uniunea noastră cu Hristos ne dă încredere că nu putem fi niciodată separați de Dumnezeu. Cu toate acestea, „sunt momente în care ne luptăm cu confuzia de a sta la cruce când ne așteptam să sărbătorim un Rege cuceritor” (12). Asta înseamnă să te simți pierdut într-un deșert spiritual.
Cu cât părem mai departe de Dumnezeu, cu atât mai clar devine adevărata noastră stare spirituală. Distanța percepută ne șterge iluziile de maturitate și dezvăluie cât de mult din devoțiunea noastră se bazează pe sentimente mai degrabă decât pe credință neclintită. Dezvăluie păcatul care se ascunde sub venerul nostru de pietate.
Cu cât părem mai departe de Dumnezeu, cu atât mai clar devine adevărata noastră stare spirituală.
Am putea fi tentați să interpretez aceste momente ca semne de regresiune spirituală—la urma urmei, zelul nostru a dispărut. Dar pasiunea nu este echivalentă cu maturitatea, nici disconfortul nu indică imaturitate. „Partea din maturizare este să dezinvățăm cum ne judecăm creșterea și să învățăm să îmbrățișez ceea ce Domnul are pentru noi în fiecare anotimp al sufletului” (64). Deșertul și desolația sunt etape esențiale în dezvoltarea noastră spirituală, și există o cale corectă și una greșită de a le naviga.
Fugind din deșert
Răspunsul nostru cel mai comun—și, din păcate, greșit—la desolație este să-și restabilim intimitatea cu Dumnezeu prin propriile noastre eforturi. Ne alunecăm instinctiv într-o mentalitate de „fă-o singur” și încercăm să reparăm ceea ce este rupt. Acest impuls curge dintr-o credință adânc înrădăcinată că trebuie să „generez entuziasm și pasiune pentru a alimenta viața creștină” (42).
Acțiunile noastre pot arăta lăudabile; servim, practicăm discipline spirituale și ne aprofundăm devoțiunea față de Dumnezeu. Totuși, adesea, cu cât mai greu încercăm să-și recâștigăm zelul anterior, cu atât mai mult ne depărtăm de lucrarea lui Dumnezeu în deșert.
Ne depărtăm mai mult de Dumnezeu când ne ascundem în spatele activităților noastre în loc să venim în fața lui. Strobel și Coe scriu: „Când evităm să ne apropiem de Domnul în acest fel, suntem tentați să nu ieșim din ascunzătoare, și suntem în pericol să trăim vieți noastre bazate pe pasiune pentru mai multă motivație sau răspunzând moralist pentru a obține credință” (154).
Am experimentat asta când am simțit pentru prima dată absența lui Dumnezeu. Am încercat discipline spirituale noi, am servit mai mult la biserică, și chiar am memorat cărți întregi din Biblie, sperând că eforturile mele vor aduce înapoi prezența lui Dumnezeu. Totuși, am realizat că mă bazez pe mine pentru creștere mai degrabă decât pe Dumnezeu. Disciplinele spirituale sunt importante în viața creștină, dar nu sunt tehnici care garantează un anumit sentiment. Ceea ce aveam nevoie nu era mai multă activitate, ci să mă predez.
Adevărata predare înseamnă a depinde de Dumnezeu și a fi atenți la ceea ce ne învață în fiecare anotimp. „Chemarea noastră nu este să generez o experiență sau să scap din desolație, ci să întreb pe Domnul despre ceea ce înseamnă să fiu credincios și ascultător din inimă” (171).
Cale către maturitate spirituală
Dumnezeu le dă credincioșilor desolație și uscare pentru a-i maturiza și pentru a dezvălui dacă credința noastră vine dintr-o încredere durabilă în el sau din sentimente trecătoare. Deși sunt rar ceea ce am alege, sunt adesea exact ceea ce avem nevoie.
Adevărata predare înseamnă a depinde de Dumnezeu și a fi atenți la ceea ce ne învață în fiecare anotimp.
Pare paradoxal să îmbrățișez momente în care Dumnezeu pare departe ca oportunități pentru intimitate mai profundă. Totuși, acest model se întinde pe toată Scriptura. Când David era în pustie—vânat, singur și simțind că este departe de Dumnezeu—răspunsul lui nu a fost să se străduiască mai greu sau să scape, ci să caute pe Dumnezeu (1 Sam. 23–24). Desolația nu l-a alungat; l-a făcut să-și dorească pe Dumnezeu. La fel, deșerturile și desolațiile pe care le întâlnim nu sunt ocol, ci calea către a deveni un popor după inima lui Dumnezeu.
Strobel și Coe ajută cititorii să-și recupereze această viziune asupra creșterii spirituale. Ei corectează concepții greșite despre maturitate și învață cum să te apropii de Dumnezeu în timpuri dificile. Ceea ce face cartea deosebit de captivantă este cât de strâns descrierile autorilor reflectă experiența trăită a multor creștini. Relatarea lor despre desolația spirituală—și despre încercările noastre instinctive de a o corecta prin auto-efort—va rezona profund cu cititorii care au fost confuzi de uscare și au încercat frantic să scape din ea.
Aceasta este cartea pe care mi-o doresc să o fi avut când am întâlnit pentru prima dată desolația. Mi-ar fi economisit greșeli inutile și m-ar fi ajutat să recunosc invitația lui Dumnezeu în deșert mai degrabă decât să fug din ea involuntar. When God Seems Distant echipează cititorii să supraviețuiască și să prospere în anotimpurile în care viața lor spirituală pare uscată.
Sursă originală: https://www.thegospelcoalition.org/reviews/god-seems-distant/
